don't come here anymore

nu am chef sa mai scriu. nu in felul asta. nu ma pot raporta la voi, cei care ati putea sa ma cititi. nu pot sa fiu deschis cand aflu ca am o accesare din finlanda. nu ma intereseaza sa fiu citit din finlanda. nici din onesti. pe cine stiu eu din onesti? cum pot sa fiu onest fata de cineva din onesti pe care nu-l cunosc?
nu merge asa. astfel ca nu mai continui. mergeti in alta parte. sunt destui care sa posteze zilnic si care vor una bucata accesare in plus. daca voi gasi motiv si subiect sa revin, voi reveni dar deocamdata ma opresc. dupa cum s-a observat si in ultimele saptamani.
prefer sa... enjoy the silence!

recunosc

dac'as fi fost inchis la Pitesti, as fi ajuns tortionar. si nu mi-e usor sa recunosc asta si mi-e ciuda. totusi, au fost romani care au rezistat torturii, care au murit sub tortura, care au fugit de ea in moarte, care au trecut prin ea si au trait mai apoi si ar trebui sa fim mandri de asta. ei sunt eroii de la care ar trebui sa ne revendicam, modelele pe care ar trebui sa le urmam, insa nici macar nu-i mai comemoram acum.
normal. cum dom'le, n-au putut ajunge ei la o intzelegere? un kil de palinca, o roata de cascaval, ceva.... fraierii!

mahnit

nu cred ca exista stare mai potrivita sa fie descrisa de cuvantul asta, decat aceea in care ceva rau se intampla cu prietenii tai. poti trai sentimente mai intense in iubire sau poti privi cu ingrijorare, tristete sau bucurie lucruri care li se intampla unor oameni oarecare din jurul tau, dar atunci cand sunt lucruri care li se petrec prietenilor, starile extreme sunt mult mai intense. e aproape ca si cum ai fi tu in locul lor, pentru ca se presupune ca le stii tresaririle, modul de gandire, de simtire, reactiile in cele mai multe dintre cazuri.
insa atunci cand reactioneaza intr-un mod neasteptat, iar surpriza e una neplacuta, parca iti pierzi increderea in tine. nu in ei. cum sa ai pretentia ca intzelegi lumea, daca pe ei nu. esti dezorientat si te cuprinde o mahnire... undeva prin jurul stomacului. si-ti dai seama ca ai ramas un pic mai singur...

wedding mith buster

pentru ca de curand m-am casatorit pot vorbi in cunostinta de cauza despre acest eveniment si indraznesc sa atac niste mituri pe care le auzi din toate partile inainte sa purcezi la organizarea unui asemenea eveniment:
1. te poti distra si simti bine la propria nunta. da, e si multa oboseala, sunt si nervi si incordare, dar ca tot evenimentul e un chin care e bine sa treaca e total fals. daca esti destul de relaxat si constient cat de important e sa te simti bine la nunta ta... iti poate iesi
2. poti sa ai alaturi de tine prietenii, care sa-ti "faca" nunta, nu neaparat tre sa apelezi la rude ca sa fii.. sigur! bine, asta cu conditia sa ai prieteni minunati care sa vrea sa fie alaturi de tine. odata asta conditie satisfacuta, ai toate sansele sa ai o nunta extraordinara, plina de vitalitate, la care sa se lipeasca si cei mai in varsta (care se baga si ei la tavaleala daca incep tinerii), iar tu sa privesti fericit in jurul salii si sa vezi numa fete cunoscute si placute
3. nu toata lumea vrea sa te fure la nunta. desi pleci cu frica asta in san, ca toti iti vor banii, ca stiu ca te casatoresti, de la firma de organizare (in caz ca exista), pana la flori, cameraman, fotograf, patronul de la sala, chelneri etc. de cele mai multe ori suntem paranoici. EXISTA si in tara asta oameni care nu fura, care nu profita de momentele tale de euforie si neatentie. chiar EXISTA. conteaza sa-i gasesti, sa-i alegi, sa te intzelegi cu ei, sa-i platesti cat merita... si vei fi rasplatit pe masura.
4. slujba de la biserica poate sa nu fie plictisitoare. daca vorbesti cu preotul care te cununa inainte, daca e chiar duhovnicul viitoarei tale familii, atunci te poti trezi ascultand cuvant cu cuvant (poate pentru prima oara in viata ta) toata slujba si predica. si ii poate atrage si pe altii (un prieten de religie hindusa prezent la nunta mea mi-a marturisit la iesirea din biserica faptul ca n-a stat in viata lui o ora in picioare intr-o biserica ortodoxa, nemiscat si ascultand cu atentie ce zice preotul)
5. banii: oricat de putini sau de multi ai avea, nu-s importanti in reusita nuntii. detaliile care fac o nunta reusita nu tin de numarul banilor si oricati ai, ii poti chibzui pentru ca sa-i multzumesti pe invitati si sa-ti amintesti cu bucurie de nunta ta.
... nu-mi mai vin acum alte mituri pe care sa le sparg in acest post, dar las lista deschisa...

neospitalier

Sa nu mai aud veci cliseul cu "romanii sunt ospitalieri...". sa ne cautam alt cuvant cu care sa incepem autodescrierea, dar asta de departe este nepotrivit.
m-am intors de curand dintr-o excursie intr-o tara straina cu adevarat ospitaliera, unde am vazut adevarata valoare a cuvantului si oameni care se comporta ca atare. am constatat astfel cu mahnire ca in nici un caz nu ne putem mandri ca avem aceasta calitate.
noi, romanii, suntem mai degraba deschisi in momentul in care ne viziteaza cineva, pentru ca suntem curiosi cu cine intram in contact. curiosi, dar prevazatori. curiosi si evaluatori. dupa ce reusim sa evaluam persoana care ne viziteaza, iese cu adevarat la iveala adevaratul nostru comportament: il vorbim pe la spate daca nu ne convine ceva, ii cantam in struna daca apreciem ca putem castiga ceva de pe urma lui, il facem sa se simta prost si sa-si ia singur talpasita, daca nu ne MAI convine prezenta lui.
astfel ca nu "ospitalier" e romanul. dar oare ce?

spalatul sufletului in public

nu stiu altii cum sunt, dar eu... cand ma gandesc la caietele de dictando, format finit A5, pe care le foloseam ca oracole sau jurnale in vremuri de liceu, unde lasam sa scrie doar pe cine vroiam noi iar sa citeasca pe si mai putini (eventual vreo prietena mai insistenta in privinta trecutului nostru amoros), unde faceam incercari puerile de poezie de dragoste sau revolta, unde ne retrageam de la un fotbal in spatele blocului sau de'a v'ati ascunsea, sa ne plangem ca nu ne observase cine am fi vrut noi talentele de masculi in devenire, unde Cioran sau Nietzsche ar fi trebuit sa se uite sa ia lectii de revolte si disperari ...... parca-mi vine si acum sa las dreqului blogul asta.
spalatul sufletului in public, in traducere "blogul personal", e o mare porcarie, o spoleiala, o pacaleala, cel mult o afisare pe placul nostru, nicidecum diferita de cea de la o cafea cu amicii, o poveste cu colegii de serviciu, doar ca asa poate ne mai vede si alt-cineva si ne remarca, ori poate chiar mai facem si un ban din reclame.
mi se pare cu atat mai grav cu cat sunt convins ca intre timp caietele de dictando nu mai exista, prin urmare oglinda noastra - palindromul - nu mai e oabla.
dar cum asta pare sa nu mai fie chiar asa o problema cu care sa ne batem capul prea mult, trecem cu vederea si mergem inainte.
de ce?.... vorba unui coleg: "de ce nu?"