spalatul sufletului in public

nu stiu altii cum sunt, dar eu... cand ma gandesc la caietele de dictando, format finit A5, pe care le foloseam ca oracole sau jurnale in vremuri de liceu, unde lasam sa scrie doar pe cine vroiam noi iar sa citeasca pe si mai putini (eventual vreo prietena mai insistenta in privinta trecutului nostru amoros), unde faceam incercari puerile de poezie de dragoste sau revolta, unde ne retrageam de la un fotbal in spatele blocului sau de'a v'ati ascunsea, sa ne plangem ca nu ne observase cine am fi vrut noi talentele de masculi in devenire, unde Cioran sau Nietzsche ar fi trebuit sa se uite sa ia lectii de revolte si disperari ...... parca-mi vine si acum sa las dreqului blogul asta.
spalatul sufletului in public, in traducere "blogul personal", e o mare porcarie, o spoleiala, o pacaleala, cel mult o afisare pe placul nostru, nicidecum diferita de cea de la o cafea cu amicii, o poveste cu colegii de serviciu, doar ca asa poate ne mai vede si alt-cineva si ne remarca, ori poate chiar mai facem si un ban din reclame.
mi se pare cu atat mai grav cu cat sunt convins ca intre timp caietele de dictando nu mai exista, prin urmare oglinda noastra - palindromul - nu mai e oabla.
dar cum asta pare sa nu mai fie chiar asa o problema cu care sa ne batem capul prea mult, trecem cu vederea si mergem inainte.
de ce?.... vorba unui coleg: "de ce nu?"